Programati sa iubeasca

Poate ca urmatoarea poveste va parea exagerata, aberanta. Sper ca la final lucrurile se vor lega si totul va prinde un inteles.

Conduci in mijlocul unei intinderi albe. Totul in jur e curat, pur. Brusc te loveste un miros intepator insotit de niste scancete de copii. Cobori din masina. Cu cat inaintezi mai mult, cu cat plansetele se intensifica. In fata ochilor tai se intind siruri, siruri de custi, fiecare cu cate 3, 4 copii inauntru. Unii au deasupra un acoperamant improvizat din bannere rupte. Altii sunt total expusi gerului. Sarma din jurul usilor e intepenita, semn ca unele custi n-au mai fost deschise de mult.

Te plimbi printre randuri si parca nu-ti mai auzi gandurile in vacarmul creat de copii. Nu deslusesti daca lacrimile lor sunt de tristete sau, dimpotriva, de bucurie. In sfarsit trece cineva pe la ei. Iti faci rondul printre custi. Te opresc o gramada de manute intinse printre ochiurile sarmei. Te gandesti. Sa le daruiesti un zambet? Nu are sens. Le dai sperante in van. Dupa ce te indepartezi copii se zbat frenetic. Ar vrea sa te urmeze, sa ramana cu tine.

Ai vrea sa te joci putin cu ei. Sau macar sa ii tii in brate, sa ii incalzesti. Dar nu pentru asta ai venit. Trebuie sa le faci curatenie si sa-i hranesti. Nu ai la dispozitie decat cateva ore, iar mangaierile nu le vor tine de foame sau de curat.

Incet se lasa tacerea. Copiii se ghemuiesc in fundul custilor si adorm. Au mancat bine. Sunt relativ sanatosi. Li se asigura conditiile de subzistenta. Au toata viata inainte. Dar aproape niciun viitor.

Iar acum va intreb, cat de mare ar diferenta daca ati afla ca in acele custi erau inchisi caini, nu copii? Ca prin sarme razbateau labute si nu manute intinse? E o usurare? N-ar trebui. Indraznesc sa compar un pui de om cu un caine dintr-un motiv foarte simplu. Ambii simt durere, ambii au nevoie de afectiune. E numitorul nostru comun, desi ne este mai comod sa il negam. De la un punct incolo exista, intr-adevar, o sumedenie de lucruri care ne deosebesc. Insa aici vorbim de niste sentimente fundamentale (frica, durere, nevoia de a apartine unui grup) asupra carora omul nu detine monopolul. „E doar un animal” este un argument care nu se sustine.

In urma cu cateva zile am vizitat adapostul de caini de la Glina. Am hotarat sa ma alatur celor din Asociatia A doua sansa si sa ajut pe cat este posibil. Primul contact cu cateii de acolo a fost o experienta tulburatoare. Dar nu din motivele pe care le asteptam. Ei sunt ingrijiti, hraniti si adapostiti in masura in care generozitatea si timpul voluntarilor o permite. Cainii nu mor de foame sau de sete abandonati in custi.

Insa izolarea si nevoia de afectiune sunt ucigatoare. Vizitati un adapost si, daca va sta un putere, adoptati. Din fericire pentru noi aceste fiinte par cumva programate sa iubeasca oricate greseli am comite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s