Lego…

De mult timp n-a mai fost o atmosfera asa trista la mine in casa. Mai frustrant e faptul ca eu sunt cea care o genereaza si n-am nici cea mai mica idee cum sa indrept lucrurile. :(( Maine seara pornesc spre Bucuresti, dar de data asta nu pentru a reveni acasa peste cateva saptamani…

Nu stiu cum as putea sa-mi inveselesc parintii. Argumentele rationale gen – vorbim noi la telefon / pe mess / veniti la Bucuresti sa ma vedeti / mai vin si eu pe acasa parca palesc in fata simplei idei ca seara cand vor ajunge acasa nu ma vor vedea pe aici.

Nici mie nu mi-e usor. Mi-ar placea sa raman aproape de singurii oameni din lumea asta care stiu sigur ca imi vor fi alaturi absolut ORICE as face, care mereu imi doresc ce-i mai bun desi m-au vazut si in cele mai rele momente…

Asta patesti cand te nasti intr-un oras centru universitar. Prinzi radacini acolo vreo 21 de ani, iar plecarea e cu atat mai grea. Intr-un fel ii invidez pe cei care au facut deja facultatea sau chiar liceul departe de casa si acum sunt obisnuiti. Dar stiu ca nu are nicio logica…au trecut prin aceeasi experienta, doar ca ceva mai repede.

Sentimentul pe care il traiesc acum este unul dintre cele mai ciudate – entuziasm combinat cu frica. Ma simt ca un copil in mijlocul unui imens joc de lego. Coplesita de numarul mare al pieselor, de diversitatea formelor, culorilor si de faptul ca nu stiu intotdeauna sa le potrivesc. Dar entuziasta pentru ca nu e doar o carte de colorat unde contururile sunt date… Ci un lucru pe pe care il construiesc cu mana mea de la zero.

Anunțuri

13 gânduri despre “Lego…

  1. Sa stii ca eu sunt cel care a avut „norocul” sa plece de acasa inca de la frageda varsta de 15 ani.NIci la liceu si nici la facultate evident nu am stat acasa.A fost greu tare la inceput mai ales ca aveam o varsta frageda…dar acum nu mai am nici o problema.Sunt plecat de 7 ani de acasa

  2. Oh, e atat de greu sa te desprinzi de casa… Ultima oara cand mi-am vizitat parintii (acum 2 luni) mama a inceput sa planga cu 2 zile inainte sa plec. Mi se rupea inima de tristete, stiu exact ce zici!

  3. eu fiind baiat e mai usor sa trec peste astfel de momente.Nici parintii mei nu mai sunt ca la inceput, mai ales mama…stiau ca la un moment dat trebuie sa plec si acum sunt impacati cu ideea asta

  4. Plecarea e grea , dar intoarcerea e mai dulce.Departarea de casa nu ar trebui sa o privesti ca o greutate, ci mai repede ca o scurta perioda in care vei intalni alt tip de oameni, care poate nu vor fi pe placul tau.Vei avea ce sa ne povestesti cand te intorci din calatorie.Un mic sfat:ia din Bucuresti ce iti place…:)

  5. Leah – si la mine plange mama cam in fiecare zi de-o vreme. Am ajuns sa ma gandesc ca cel mai bine e sa plec odata, iar apoi nu ne ramane altceva decat sa ne obisnuim…

    Boby – pai 7 ani e destul timp pentru a se obisnui cu ideea. 🙂

    Paula – nu merg intr-o calatorie, ma mut acolo.

  6. Paula, eu ma tot mut la fiecare 4-5 ani. Asta de 9 ani incoace. Asa ca ce spui tu, imi pare ca o amintire de demult :).

    Oricum, sa stii ca parintii tot timpul ne duc dorul, indiferent daca s-au obisnuit ca suntem plecati(cum e la mine) sau daca acum e prima data cand trebuie sa se obisnuiasca fara noi.

  7. Asa e. Acum vorbesc cu mama pe mess. 🙂 E asa ciudat. Nu credeam ca o sa ajung vreodata sa comunic cu ea pe messenger. Dar e gratis…si telefonul nu e. 😛

  8. sa stii ca nu-i acelasi lucru sa pleci de acasa la 14 ani sau la 21. la 14 ani chiar vrei sa pleci de langa ai tai si sa demonstrezi lumii cum iei tu viata in piept de unul singur. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s