Gigel, zis Cutremurici, a avut de mic un talent unic: putea prezice cutremure. Stia mereu cand urmeaza sa se zguduie ceva. La inceput cutremurul venea cand bona si tatal sau intrau in dormitor.  Cel mic nu dadea niciodata gres cu avertismentele sale. Familia era uimita de puterile baiatului, care cresteau pe zi ce trece.

Apoi Cutremurici a mai facut o observatie iscusita. Cutremurul lovea exact cand trecea trenul prin spatele casei. Nimeni inaintea sa nu mai facuse legatura intre intre cele doua evenimente, aparent izolate. Vecinii i-au fost recunoscatori. Vesela nu se mai spargea. Anii de ghinion au incetat, iar lumea e trait in pace si armonie.

Dar, in timp ce fericirea domnea in cartier, Cutremurici era macinat de-o drama. Nu mai putea prezice niciun cutremur.  Mai lansase cateva avertismente, insa toate se dovedisera eronate.  Nici macar o glastra nu zbura din loc. De multe ori a vrut sa renunte. Insa de fiecare data isi amintea  vorbele mamei sale: “Nu esti bun la nimic altceva!”. Ele ii dadeau putere sa mearge pe calea care i-a fost harazita din copilarie.

Pana cand, intr-o buna zi, cutremurul mult asteptat s-a ivit. Pe la 2 dimineata a avut loc seismul pe care Cutremurici l-a tot prezis in ultimii 30 de ani. Fericit, a baut un pahar cu lapte fierbinte si a mers la culcare. I-a multumit lui Dumnezeu pentru cutremur si s-a afundat intr-un somn adanc si odihnitor.

Nu mica ii fu mirarea cand, in dimineata urmatoare, descoperi ca nimeni nu simtise cutremurul. A intrebat pensionari, copii, cersestori. Toti dormisera neintorsi. Singurii care sustineau ca ar fi simtit ceva erau jurnalistii. Dar pana si acolo resimtea falsul entuziasm, provenit din nevoia de a umple paginile ziarelor intr-o duminica lenesa.

Dupa asemenea patanie, Cutremurci hotari sa plece peste mari si tari, intr-un tinut unde seismele sa fie luate in serios. A poposit  in Japonia unde a beneficiat mereu de un tratament special. A trait fericit pana la adanci batraneti, cand a fost rapus de Alzheimer.