Azi am aflat o veste care, in actualul context finanicar, ar trebui sa ma bucure foarte mult. Am ramas la buget, la masterat. Si intr-adevar, ma bucur ca nu trebuie sa dau cele 24 de milioane statului roman. Oricum, mi le va lua cu varf si indesat in urmatorii 50, 60 de ani.

Dar e o bucurie umbrita. Nu ma impac cu ideea ca figurez undeva prin coada listei. Spuneti-i orgoliu, risipa de energie, cum vreti. Pentru mine e, pur si simplu, dorinta de a face lucrurile bine. E adevarat ca in sezonul primavara – vara ma imparteam intre job, Scoala ADC din care nu regret un minut si master. Am prioritizat taskurile. Masterul mai trebuia sa astepte. Cred ca a fost bine ca mi-am lasat examenele pe toamna cand am putut sa le pregatesc in liniste. E bine si ca am ramas la buget. E bine si nimic mai mult…

Intr-un context ca acesta, imi dau seama cat de important e pentru mine sa ma pricep si sa imi placa ceea ce fac. Apoi, sa ma uit in jur si sa pot spune ca, in coltul meu de activitate, ma numar printre cei mai buni. Aici nu ma refer atat la scoala, cat la meseria pe care o voi practica urmatoarea jumatate de secol.

Poate suna vanitos ceea ce spun eu aici. Dar nu poti incerca sa te autodepasesti fara a privi spre cei din jur. Si cred ca asta e provocarea pe care fiecare ar trebui sa si-o impuna.

Sa facem ceva special. Dintre toate optiunile pe care la avem, sa alegem una in urma careia sa nu ramanem doar o statistica.